Lasati copiii sa se mai si plictiseasca
Într-o epocă a școlilor parentale de tot soiul, a publicațiilor care vorbesc despre câte să mai facem și să mai spunem ca să fim părinți buni, a apărut un fel de urgență a familiilor în a-și expune copiii unor stimuli din ce în ce mai diverși. Mulți se simt într-o cursă pentru descoperirea talentelor, participarea la diverse – cluburi, ateliere, cercuri, programe after-school, școli schimbate de la un an la altul – într-o disperată încercare de a-i hrăni cu tot ce poate să ofere lumea de astăzi.
O cameră plină de stimuli vizuali, de jucării care sună, care se mișcă, de culori în concurență una cu cealaltă, de colecții cu mașini sau păpuși redundante, cu exact aceeași funcție fiecare, în perioada cea mai plastică a creierului – nu ajută deloc vârful de lance al gândirii: acuitatea observației și durata atenției voluntare, nivelul de energie cognitivă pe care copilul învață să îl investească într-un joc sau obiect. Mintea lui – hrănită cu stimuli din ce în ce mai puternici și coexistând în câmpul lui vizual zilnic – învață un soi de poftă de a trece rapid fiecare imagine, de a o consuma, fără să o investigheze în adâncime.
În ciuda faptului că trăim într-o epocă excesiv vizuală, studiile arată că tot mai mulți copii au dificultăți de atentie, dificultati în a observa lucruri subtile, detaliile sau elementele din fundalul unei planșe tematice, de pildă; analizatorul vizual e obișnuit cu mult, cu puternic și cu repede. Își ia informația de la suprafață, nu are răbdare să o exploreze în adâncime.
Cercetătorii – printre care Teresa Belton, de pildă – vorbește despre cum acești copii, niciodată lăsați pe cont propriu, fără, adică, să fie îmbiați cu stimuli sau propuneri de petrecere a timpului liber – au mari dificultăți în a-și găsi ceea ce numește ea ”internal stimulus” – acel vector interior care te propulsează în viață sau busola după care îți alegi direcția.
Adevărata creativitate se naște și din plictis – din acele momente în care copilul rămâne cu sine, uneori bosumflat și cu ochii în tavan. La fundul sacului cu lacrimi sau frustrări că nu a primit o nouă idee de joacă, o nouă consolă sau o super-excursie distractivă – se află un lucru miraculos: întâlnirea cu sine, găsirea vocii interioare, a liniștii că poți fi ok în compania ta, fără să te sprijini sau să atârni de lumea din afară. Înveți – dacă îți este îngăduit să nu faci nimic și, mai ales, să nu fii continuu în planul zilnic al părinților tăi -capacitatea de a contempla viața – un lucru cu mult mai important, spune psihanalistul Adam Philipps, decât trecerea prin ea.
Același Adam Phillips face analogia copilăriei cu plantele care au nevoie să își crească rădăcinile în același sol, fără să fie zilnic smulse și plantate dintr-un pământ în altul, doar pentru că este mai fertil. Prea multe călătorii și excursii, prea mare varietate de experiențe, surprize, daruri și cumpărături nu fac bine copiilor, chiar dacă servesc iluziilor noastre că suntem părinți prompți și interesați de buna lor creștere. Lecțiile bune sunt acelea care ne permit să integrăm, alături de lucrurile frumoase, strălucitoare și distractive, și zona – la fel de naturală – a monotoniei, a timpului cu sine, în tăcere și plictis. De aici se nasc valori la fel de importante ca versatilitatea unor minți plimbate, de mici, prin tot felul de experiențe: se nasc autoreflecția, conștiința de sine, încrederea în forțele proprii, echilibrul identității.
Într-o lume vibrantă, cu stimuli pe repede înainte, faceți din camera copiilor voștri oglinda interiorului lor: simplă, armonioasă, fără culori care țipă și serii care încurajează manii de colecționar fără discernământ. Dacă chiar aveți multe jucării, ascundeți mare parte din ele și dați-le pe rând, de la o săptămâna la alta. Când planificați timpul, puneți, în egală măsură, în calendarul vostru cu balet, pian, călărie și înot, tot atâtea intervale goale.
Din nimic și liniște o să auzi, la un moment dat, vocea spiritului copilului tău și din timp cu sine va avea și timp să își dea seama ce îi place și ce îl motivează în viață.
Sursa:Oana Moraru-Vocea Parintilor
0 comentarii